Cea mai mare greșeală a mea pe munte
Pe Vremea Când Credeam Că Le Știu Pe Toate
Acum mai bine de 15 ani, mă credeam mare și tare — plin de încredere după cursuri, cărți și multe ture pe ghețari. Aveam „ghid” scris pe frunte… cel puțin în capul meu.
Așa că, atunci când Klaus, un prieten elvețian cu vreo 20 de ani mai în vârstă decât mine, m-a rugat să-l duc pe Mönch (4110 m), Jungfrau (4158 m) și Mont Blanc (4806 m) prin ruta Cosmiques, am zis da, fără să clipesc.
Klaus avea foarte puțină forță în mâna stângă în urma unui accident — și nici azi nu are. Dar mi-am zis: „Lasă, că mă descurc eu, văd eu ce fac dacă e nevoie.”
În mintea mea totul părea logic:
Sunt bun.
El știe că sunt bun — de aia are încredere în mine.
Normal că nu-i prost să dea 4000 CHF la un ghid, dacă eu îl duc gratis.
Trei Vârfuri, Un Singur Mare Orb
Mönch a fost primul. O creastă îngustă, care de obicei dă emoții — dar totul a mers bine.
A urmat Jungfrau. Poate deveni periculoasă la șaua Rottal. Am avut ceva emoții acolo, dar și tura asta a ieșit ca-n povești. Vânt zero, vizibilitate perfectă pe vârf.
Și apoi a venit piesa de rezistență — Mont Blanc.
Am plecat din Zürich într-o joi dimineață, pe la ora 6. Am mâncat în Chamonix, am ajuns la refugiul Cosmiques în jur de 15:00, și „am dormit” până la 1:30. Apoi Tacul, Maudit, și în cele din urmă vârful. Am ajuns pe Mont Blanc în jur de 8 dimineața. La 16:00 eram la trenuletul de pe Nid d’Aigle, iar după miezul nopții, înapoi la Zürich.
Nici un repaus. Nici o rezervă. Doar doi nătărăi.
Dar muntele ne-a fost prieten:
Vreme excelentă, Grand Couloir fără pietre, traseul aproape gol. Totul a mers strună.
Klaus era mulțumit. Mi-a cumpărat o prăjitură în Chamonix ca „răsplată”.
Momentul Care Mi-a Tăiat Respirația
Mulți ani mai târziu, eram într-o cabană, seara, după un curs cu Hans, un ghid montan certificat și fost salvamontist. Omul care m-a învățat ce e pioletul, coarda… și respectul pentru munte.
Cineva a pomenit de Klaus.
Hans a ridicat privirea și a zis:
„Da… Klaus. Îl știu. Nu mai ținem legătura. Îmi amintesc că tot insista să-l duc pe Mont Blanc. Și parcă și pe Jungfrau. Dar i-am spus de mai multe ori: viața mea e mai importantă decât banii lui. Era un risc enorm să merg cu el — știam că n-are forță în mâna stângă.”
Mi s-a tăiat respirația.
A fost ca o avalanșă care m-a prins în cabană.
Klaus nu apelase doar la mine — îl rugase și pe un ghid adevărat.
Un ghid care a spus nu. Care a văzut clar pericolul.
Care a refuzat din principiu.
Și eu?
Eu am zis da.
Pentru că aveam impresia că-s suficient de bun.
Pentru că habar n-aveam cât de puțin știam de fapt.
Ce-am Înțeles Azi
Azi, acele ture cu Klaus nu-mi mai par realizări.
Par mai degrabă evadări norocoase.
O poveste despre ego, ignoranță și vreme bună — un amestec periculos.
Am învățat că atunci când cineva îți încredințează viața lui, nu e o medalie.
E o responsabilitate. Una care trebuie câștigată. Și purtată cu grijă.
Am învățat că să spui „Te duc eu” nu înseamnă că ești curajos.
Câteodată, adevărata forță e să spui: „Nu. Nu e sigur. Nu sunt omul potrivit.”
Puteam pierde totul în oricare dintre acele trei ture.
Dar n-am pierdut — nu pentru că eram grozav.
Ci pentru că am avut noroc.
Concluzie
Azi știu sigur:
A fi ghid nu înseamnă să colecționezi vârfuri. Înseamnă să iei deciziile corecte — chiar și atunci când ele înseamnă să te oprești, sau să refuzi.
Muntele nu îți cere să fii perfect.
Dar nu iartă niciodată lipsa de responsabilitate.
